Există artiști care construiesc lumi. Și există artiști care deschid uși către lumi deja existente în noi, dar încă nerostite. Alexandru Ghiorghiță aparține celei de‑a doua categorii: creatori care nu impun, ci invită; care nu explică, ci dezvăluie; care nu caută să impresioneze, ci să trezească o vibrație interioară, oricât de discretă.

Format în arhitectură, dar crescut în meșteșug, Alexandru îmbină rigoarea liniei cu fragilitatea emoției. Lucrările lui sunt spații senzoriale, nu simple imagini. Sunt locuri în care memoria, intuiția și ritmul naturii se întâlnesc într-o tăcere care spune mai mult decât ar putea spune vreodată cuvintele. În picturile sale, valurile nu sunt doar forme, ci stări; liniile nu sunt doar trasee, ci urme ale unui dialog interior; iar culorile nu sunt doar alegeri estetice, ci pulsații ale unei lumi lăuntrice în continuă mișcare.

Acest interviu este o incursiune în procesul său creativ — un proces fluid, intuitiv, uneori contradictoriu, dar întotdeauna autentic. O conversație despre cum se naște o lucrare, despre cum se transformă o emoție în formă, despre cum se recunoaște momentul în care o pânză respiră singură. Și, poate cel mai important, despre cum arta devine un spațiu comun între artist și privitor: un loc de liniște, de reflecție, de apartenență.

Tabloul creat de  Alexandru Ghiorghiță a ajuns la mine ca un dar surpriză, neașteptat, însă s‑a transformat rapid într-un obiect-prezență a casei. M-a surprins încă dinainte să-l văd: felul în care era împachetat, atenția la detalii, grija cu care fusese pregătit pentru drum. Iar când l-am deschis, am simțit imediat calitatea extraordinară a lucrării — lemnul ramei impecabil, execuția perfectă, totul făcut cu o rigoare și o delicatețe rar întâlnite. Anca Ghinea, curator al interviului

Într-o lume grăbită, Alexandru Ghiorghiță ne amintește că arta nu este un răspuns, ci o întrebare. Nu este o demonstrație, ci o invitație. Nu este un obiect, ci o stare.

Despre „Waves Within” și povestea liniilor care nu se ating

În atelierul lui Alexandru, liniile nu sunt niciodată doar linii. Sunt urme ale unei mișcări interioare, ale unui ritm care nu se vede, dar se simte. În timp ce privește lucrarea „Waves Within”, îmi spune cu o sinceritate calmă că nu își dorește să impună o interpretare: „Îmi place să las loc liber ca fiecare privitor să-și poată exprima propria experiență, stare, emoție asupra lucrării. Nu există o interpretare corectă sau impusă. Tabloul este definit de o viziune, o stare de moment. Dacă era realizat în altă zi, poate că avea altă formă sau intensitate. Definirea finală este una subiectivă.”

Privind lucrarea, înțelegi imediat ce vrea să spună. Liniile timide, într-o continuă mișcare de val, par să vină dintr-un loc interior care nu are oprire. „Ele niciodată nu se intersectează”, continuă el, „ci se împletesc, se întrepătrund. Formează înăuntrul nostru memorii, sentimente, dorințe, îndoieli.” În timp ce vorbește, îți dai seama că acest pattern nu izolează, nu ridică ziduri între interior și exterior, ci dimpotrivă — conturează apartenența, legătura subtilă dintre ceea ce trăim în noi și ceea ce ne atinge din lume.

Totul este într-o mișcare fluidă, dar nimic nu depășește limita spre exterior. Paradoxal, în același timp, totul rămâne static, într-o armonie tăcută. Alexandru privește lucrarea ca pe o oglindă a unei stări universale: „Acest pattern ne aduce aminte că, de-a lungul vieții, tot ce se petrece în interiorul nostru este ca un lac format din valuri tulburi. Iar conștientizarea necesității de a recurge la pauză și liniște vine cu înțelegerea, în cele din urmă, a ritmului valurilor.”

În fața tabloului, simți că liniile nu doar se mișcă — ci respiră.

Cum începe o lucrare: nu în atelier, ci în interior

Când îl întreb pe Alexandru cum începe pentru el procesul creativ, nu răspunde cu o teorie, nici cu o metodă. Răspunde cu o stare. În atelierul lui nu există ritualuri fixe, nici planuri rigide, ci un fel de ascultare interioară. „Nu forțez acest moment și nu pornesc cu o idee clar definită”, îmi spune, cu o liniște care pare ea însăși parte din proces. „Când simt că este timpul să lucrez, atunci pornesc.”

Înțelegi repede că pentru el creația nu începe în fața șevaletului, ci mult mai devreme — în interior. Într-o imagine care se repetă, într-o senzație care insistă, într-un detaliu care cere să fie scos la lumină. „Procesul meu creativ nu începe neapărat în atelier”, continuă el. „Ci mai degrabă în urma unei stări, a unei imagini care începe să se tot repete și cere să fie exprimată.”

Inspirația poate veni de oriunde: dintr-o călătorie, dintr-un peisaj văzut în fugă, din felul în care vântul mișcă o plantă sau din modul în care lumina cade pe un obiect banal. „Poate veni de la un nivel macro”, explică, „de la o imagine surprinsă în urma unei călătorii, sau doar de la un element din interiorul acelui cadru: oameni, locuri, plante, animale, cum se văd acestea sub acțiunea naturii; cum se mișcă vântul, cum le luminează sau întunecă razele soarelui sau lipsa lui.”

Pe măsură ce vorbește, îți dai seama că procesul lui nu este o linie dreaptă, ci un ciclu. O respirație. O alternanță între a privi și a interveni. „Pe parcurs”, spune, „procesul devine o dezbatere continuă între pauze, observație, intervenție, revenire, care rezultă într-un ritm uniform.”

În felul în care descrie totul, simți că pentru Alexandru creația nu este un act, ci un flux. O curgere. O stare care îl găsește atunci când este pregătit să o primească.

Intuiția: 80% dintr-o lucrare

Dacă ar exista o formulă a creației sale, aceasta ar fi intuiția.

De cele mai multe ori, alegerile legate de culoare, formă, stil sau compoziție nu sunt rezultatul unei decizii raționale, ci mai degrabă al unei reacții interioare imediate. Volumul de culoare pe pensulă, dimensiunea acesteia, încărcarea pânzei cu material și mișcarea mâinii nu le controlez neapărat, ci le ajustez în funcție de cum simt că pânza prinde mesajul pe care vreau să-l transmit. Chiar dacă uneori încep cu o schiță rigidă, intuiția și simțurile îmi indică ce îi lipsește sau ce este în exces. Intuiția și starea de moment reprezintă pentru mine 80% din procesul unei lucrări.

Chiar și atunci când începe cu o schiță rigidă, intuiția îi arată ce lipsește sau ce e în exces. Este un dans între control și abandon, între tehnică și instinct.

Când o lucrare „se oprește”: momentul în care liniștea decide

Când îl întreb pe Alexandru dacă există un moment în care simte că o lucrare este gata, zâmbește ușor, ca și cum întrebarea însăși ar fi o parte din procesul artistic. În timp ce privește o lucrare sprijinită de perete, îmi spune cu o sinceritate care nu lasă loc de îndoială: „Pentru mine nimic nu este gata. Trecerea timpului te face să vezi totul cu alți ochi. Niciodată nu te poți ține de aceeași idee de la început.”

În atelier, înțelegi imediat ce vrea să spună. O lucrare nu este un obiect fix, ci o stare în transformare. „Viziunea principală și direcția rămân”, continuă el, „dar o emoție trezită într-un anume punct se transformă într-o imagine ce lasă o urmă pe pânză, rezultatul final schimbându-se.”

Îl urmăresc cum își trece privirea peste detalii, ca și cum ar asculta ceva ce doar el poate auzi. „Simți când să tragi linie”, spune în cele din urmă. „Și atunci spui: «Da, sunt mulțumit. Așa am dorit să iasă.»”

În acel moment, înțelegi că pentru Alexandru finalul nu este o oprire, ci o recunoaștere. O clipă în care lucrarea nu mai cere nimic.

De unde a pornit totul: întoarcerea la locul care te formează

Când îl întreb pe Alexandru unde începe cu adevărat povestea lui artistică, nu se duce la școală, nici la primele lucrări, nici la vreun moment spectaculos. Se întoarce, în schimb, la un loc. Un loc care, la început, a fost doar fizic, dar care cu timpul s-a transformat într-un spațiu senzorial, afectiv, fondator. Îl văd cum își caută cuvintele, dar nu pentru că nu le-ar ști — ci pentru că vrea să le așeze cu grijă, ca pe niște obiecte prețioase. Și atunci începe să povestească:

„A pornit cu un loc. Un loc fizic în prima fază, care apoi a devenit un loc senzorial: atelierul de tâmplărie al bunicului și unchiului meu. Fără să-mi dau seama, copilărind, am învățat de la bunicul meu tehnici de îmbinare, confecționarea diverselor lucruri, mobilier de interior și exterior, uși, ferestre și obiecte decorative, din pasiunea pentru astfel de lucruri transmisă de unchiul meu. Lăsând la o parte latura materială, care dispare cu trecerea timpului, cu adevărat în interiorul meu a rămas conexiunea dintre amintiri și simțuri: mirosul lemnului ars de la tăiat, de la rindeluire, de la diferitele esențe de lemn, de la rășină, mirosul rumegușului ud, atingerea și rezistența lemnului sălbatic și aspru, nerindeluit, transformat într-o mătase caldă prin trecerea fierului peste el. Experiențele care m-au modelat sunt fără îndoială legate de oameni, de întâmplările trăite alături de ei, cuvintele bune de îndrumare și motivare. Meșteșugarii pe care i-am observat fascinat, toate peisajele văzute, simțite și bătute la pas, animalele și păsările cerului, vântul care trece prin vegetație — toate m-au făcut să simt altfel și să creez diferit. Evoluția mea a fost marcată din punct de vedere tehnic de studiul tehnicilor, compozițiilor, culorilor, istoria artei, studiu început la liceul de artă și continuat la facultatea de arhitectură. Aici am experimentat, cu ajutorul unor direcții clare din partea îndrumătorilor, tehnici cunoscute, iar cu trecerea timpului îți dezvolți propriile simțuri, compoziții, vii cu propriile forme și culori la „albul și negrul” primordial, arătând ceea ce fiecare dintre noi vede cu totul diferit privind același obiect.”

Cum se schimbă starea interioară în timpul creației

Există artiști pentru care pictura este un act tehnic, o execuție. Pentru Alexandru, însă, pictura este o transformare — una care începe în el și se vede apoi pe pânză. În timp ce vorbim despre acest moment delicat, în care mâna începe să urmeze un ritm pe care mintea nu îl mai controlează, el își caută cuvintele cu aceeași atenție cu care își alege gesturile în fața pânzei. Îl privesc cum încearcă să descrie ceva ce, de fapt, se simte mai mult decât se explică. Și atunci spune:

„Starea mea interioară este într-o continuă modificare. Se schimbă treptat, de la agitație, un pic de reținere, gânduri, idei în permanentă luptă pentru ca, cea mai bună să rămână desenată. Dar, pe măsură ce intru în flow, acestea se așază și prind contur, chiar dacă nu se încadrează neapărat în scriptul inițial. Gesturile devin mai sigure, iar alegerile nu mai sunt raționale, ci vin dintr-un loc interior mai clar și personal.”

În acel moment, înțelegi că pentru el pictura nu este doar un proces — este o stare care se decantează, se limpezește și, în cele din urmă, se așază pe pânză ca o formă de adevăr interior.

Ce își dorește artistul să trezească în privitor

Când vorbim despre întâlnirea dintre o lucrare și privitor, Alexandru devine și mai atent la cuvinte, ca și cum ar descrie un moment greu de prins în fraze. Pentru el, arta nu este doar un obiect expus, ci un spațiu interior care se deschide în celălalt. Îmi spune că nu caută spectaculosul, nici interpretarea grandioasă, ci ceva mult mai subtil — o vibrație, o tresărire, o liniște. Și atunci formulează, cu o simplitate care atinge direct:

„Aș dori să simtă emoția. Acel zâmbet timid, introvertit, din colțul gurii. Acel moment de respiro într-o zi încărcată, acele minute de ușurare și meditație într-o lume cât mai zgomotoasă. Să i se declanșeze o stare de lucru familiar: un loc, o memorie, un gând la o persoană dragă, prezentă în viață sau trecută, o trăire de viață.”

Provocarea care modelează un artist

Când vorbim despre parcursul unui artist, ne gândim adesea la momentele de inspirație, la reușite, la lucrările care prind viață. Dar în spatele fiecărei creații există și lupte tăcute, momente în care impulsul se stinge, iar drumul pare să se piardă. Alexandru nu ascunde această parte.

„Menținerea impulsului este o provocare. Doresc să vă arăt prin ochii mei ce văd — de la artă, picturi, până la poze, clipuri cu diverse lucruri și locuri. Pierderea impulsului am asociat-o cu un strigăt interior. Am transformat deznădejdea pierderii acestui impuls creator în speranță și energie, ascultându-mi simțurile și capacitatea de receptor, conectându-mă la mine însumi și la natură, redescoperind lumea cu alți ochi și punând noutatea a ceea ce văd în lucrările mele.”

Rolul artei: între oameni, emoții și comunitate

Când discuția ajunge la rolul artei în viața oamenilor, Alexandru nu vorbește despre teorii sau definiții. Vorbește despre trăiri. Despre felul în care arta se strecoară în viețile noastre fără să ceară permisiune, despre cum ne atinge în momente neașteptate, despre cum devine un limbaj comun între oameni care nu se cunosc. Îl ascult cum formulează cu grijă această perspectivă, iar cuvintele lui par să deschidă un spațiu în care arta nu mai este obiect, ci legătură. Apoi spune:

„Rolul pe care oamenii îl asociază artei este un aspect subiectiv. Arta vine în viața oamenilor în momente total întâmplătoare, în diverse forme, și joacă roluri diferite, extrem de personale și individualizate, în funcție de trăirile fiecărui «martor» la actul artistic. Arta este o stare, o emoție, o reflecție asupra sinelui, dar și un dialog și o putere de a conecta oamenii dincolo de cuvinte. Este un adevărat ambasador. Este un declanșator prin culoare, formă, poveste, cultură. Ce anume declanșează depinde, cum am enunțat mai sus, de trăirile fiecăruia: bucurie, temeri, speranțe, amintiri. La nivel colectiv, rolul artei se concretizează adesea în spargerea tiparelor și a lucrurilor care ne separă, având efectul fantastic de a aduce oamenii împreună și de a minimiza diferențele dintre noi, ajungând să recunoaștem fragmente din noi înșine în ceilalți.”

În felul în care o spune, simți că pentru Alexandru arta nu este doar un act de creație, ci un act de comunitate. Un pod între lumi interioare. Închei conversația cu Alexandru Ghiorghiță cu sentimentul că am stat de vorbă nu doar cu un artist, ci cu un om care trăiește în ritmul propriilor valuri interioare. Lucrările lui nu sunt doar obiecte de privit, ci spații de respirat. Într-o lume grăbită, arta lui Alexandru nu oferă răspunsuri, ci deschide uși — către tine, către memorie, către ritmul tău.

„Aveam nevoie, în viața mea, de senzația aceasta de perfecțiune liniștită, de lucruri făcute bine, dar în ritmul lor firesc. În fiecare dimineață, când îmi beau cafeaua, mă uit la tablou și îmi dă o stare de calm, de flow, de ritm interior. Ca om care creează, am nevoie de constanță în inspirație și de hrană vizuală. Tabloul creat de Alexandru e un tablou care se înscrie firesc în viața casei.” Anca Ghinea, curator al interviului