Foto: SEBASTIAN ENACHE

Îmi place să cad. Des. În dorințele mele, în tot ceea ce alții cred că e imposibil de atins și nu în ultimul rând în lumea pe care mi-o doresc. Nu îmi e teamă că îmi rănesc genunchii, căci tot eu am învățat să mi-i sărut și să îmi pansez cu iubire fiecare mică durere. 
 

Și cad. Niciodată cu capul înainte, ci îmi desprind ușor călcâiele de pe drumul cunoscut al vieții și mă las purtată de sensul căderii în gol, de cele mai multe ori necunoscut. Fără frică (încă de mică mama mea dragă m-a învățat să nu-mi fie frică de nimic și a reușit). Și fără nici un rând de aripi. Doar cu încredere și curaj. 
 
Și am căzut. În FRUMOS și VIAȚĂ MINUNATĂ. 
 
Uneori mă rostogolesc cu tălpile goale dimineața în așternuturile ușor reci și fine și las să mă cuprindă o stare dulce de relaxare ce numai momentul acela mi-o poate arunca direct în mijlocul inimii. 

Alteori las larg geamul deschis și mă arunc în vârful patului și privesc minute în șir vârtejul stolurilor de păsări, care niciodată nu se lovesc unele de altele și par a avea cea mai frumoasă disciplină a vieții purtată-n zbor. 

Destul de des, poate cel mai des, îmi iau o carte între mâini, închid ochii zâmbind, o ridic și o lipesc de vârful nasului și îi răsfoiesc în aer paginile cât să-i simt mirosul de nou și poveștile din ea. 

Am și unele zile când îmi dau voie fără limite să mă joc, precum un copil fără griji: de-a coloratul, de-a gătitul, de-a cântatul și dansatul, chiar și de-a “Baba oarba” când îmi uit câte-un vis pe undeva și nu ma întorc zile-ntregi de el. 

Sunt dăți când mă joc și de-a iubirea și mă “plostesc” și mă “lăsfăț” între un TE IUBESC și un MI-E DOR DE TINE, căci uneori când ne luăm prea mult în serios, ne înghesuim sentimentele și mai tare în noi până ajungem să nu le mai recunoaștem. 

Mai am clipe-n care mă opresc cu totul din orice aș face și mă bucur pur și simplu. De florile proaspete de pe noptieră, de o voce cunoscută sufletului meu, de o scrisoare scrisă cu stiloul, de o bucată de pânză care-ncet îi dau cu pensula viață, de sunetul clar al clopotului bisericii din spatele blocului, de o piesă veche care ascunde în ea cel mai curat sunet de pian, de o rugăciune. Într-un cuvânt: mărunțișuri. Mă bucur de mărunțișuri și le-am făcut loc în viața mea fără prea multă bătaie de cap. Fac parte din mine și nu știu ce m-aș face fără ele, zău! 
Din când în când, însă, mă adun după o cădere și revin la normal. Dar las mereu un gol liber în viață, cât să am pe unde cădea atunci când mi se face dor. 
 
Chiar. Tu când ai căzut ultima oară? 
 

Ioana Andreea este psiholog și PR la Fundația Prețuiește Clipa și promotor al educației copiilor și tinerilor. Pasionată de psihologia pozitivă și motivațională aplicată își manifestă creativitatea prin scris.

Pe Ioana o găsești si pe pagina ei.