-Tu ești Moș Crăciun!
-Poftim?! răspund ca un adult zăpăcit.
-Tu ești Moș Crăciun. Pe mine nu mă păcălești, spuse fetița de la înălțimea celor 3  ani.

În cap, mi s-au derulat cu o frecvență uluitoare, cadre de tip pedigree. Să analizez puțin îmi zic: într-un sfert de cap este Mama, într-un sfert eu ca Mamă, în ceea ce mai rămâne, este tot ce am studiat, omul rațional care triază, cataloghează, conectează noțiuni, concepte. 

Și totuși fetița asta de doar 3 ani are un Spirit minunat îmi zic. Cum de a intuit, că nu a auzit nicăieri, și mai ales cum își spune ea opinia, situându-se deasupra discuției și a persoanelor în cauză.

Generația aceasta situată ca o Elveție între Recompense și Pedepse, generația aceasta pentru care recompensa este un merit, iar pedeapsa o încălcare flagrantă nejustificată… ei bine, generația aceasta își proclamă încă din frăgezime dreptul de a i se vorbi altfel.

Ca într-o centrifugă mi se amestecă emoții și rațiuni. Plec din sufrageria lui 2019, departe în copilăria lui 1989… la cine eram, când mică eram. Aveam zvâcul de a nu accepta nedreptăți din privința unor adulți din preajma mea, iar pentru asta primeam eticheta: eh, e ea prea sensibilă. Uram cuvântul „sensibilă” pentru că îl simțeam ca pe o pedeapsă, ca pe o neasumare a greșelilor adulților din jur și o scuză mascată adresată părinților: „s-a supărat ea, așa, de fapt, nu i-am vorbit dur”.

 

„Felul în care le vorbești copiilor le devine vocea interioară”. Titlul acesta de articol, citit după zile întregi în care bullying-ul și abuzul emoțional a ocupat masiv spațiul media, mă aruncă într-o analiză proprie.
 

Inițial mi se părea ceva ușor: da, domnule, normal, că ești atent la ce scoți pe gură. Apoi intrând în profunzime observ cum drumul se ramifică mult mai mult… sunt zeci de nuanțe și misiunea pare din ce în ce mai importantă și din ce în ce mai grea. Suntem creatori de stări pe care le producem în copii.
 

Avem un cont comun de cuvinte

„Mie nu îmi spui așa”, „ai grijă cum vorbești”, „îmi place cuvântul asta”…  să le auzi de la un piticot de 98 cm este răvășitor. Ca membră a generației de gât, mi-au trebuit ani și ani de cunoaștere, terapii și procese interioare pentru a înțelege că Respectul îl garantezi prin atitudinea pe care o ai în oglindă cu tine. Tu cu tine. Și atât. Este o reflexie interioară. Iar copiii aceștia de 3 ani și un pic sunt profesori la felul în care solicită ceea ce li se cuvine.

           
Un copil este un proces de trezire

Live, fără disclaimer și mai ales fără pauze. Unul cu font de 100 și, pe alocuri, cu font de 8.

Am fost cândva, în casa unor artiști și aveau la intrare, în hol, un fel de sac fistichiu în care își lăsau  fricile, nervii, stările proaste cu care veneau din lume. Aveau codul asta să se descarce de exterior, atunci când intrau acasă, lângă copilul lor, lângă mobila lor și pereții lor cei imaculați. Conduita cuvintelor era strict reglementată, de o cenzură asumată a stărilor. Ei ziceau că dacă ești bine, nu au cum să iasă cuvinte rele…  acele rele care cândva pot deschide ciclul antagonic al abuzurilor emoționale, al bullying-ului și al stimei de sine scăzute.

Un Dicționar de expresii pentru părinți sau poate o Biblie a Cum să vorbești și ce să nu spui

Asta ar trebui, îmi zic. Te duci, acolo la referință. Tot ce scoatem pe gură ar trebui să aibă greutatea unui certificat de conformitate. Un ISO al părinților/adulților responsabili și conștienti că tot ce emit se poate lipi ca timbrul de scrisoare. Ai încercat să dezlipești vreodată un timbru de plic? Te râcâie, eșecul din start… plicul rămâne zgâriat și scămoșit de nenumărate încercări de a face undo.

Unde pleacă, măi, cuvintele rele când se duc?

În amintiri care dor. Am văzut lacrimi cu cosițe și genunchi sfâșiați, nu de căzătură, ci de vorbe aruncate ca torpilele. Am văzut sârmă ghimpată, în loc de cuvinte care să panseze.

Cuvintele care fac diferența. Nu suntem egali, nici la cuvinte.

Mă gândesc aici la studiul lui Betty Hart și Todd Risley. Aceștia, timp de 2 ani de zile, în fiecare lună, înregistrau discuțiile dintre membri, în cadrul familiilor selectate (din diferite medii, de la clasa celor care, de abia, supraviețuiau, la clasa bogată). Au depistat: copiii din mediul defavorizat auzeau doar o treime din volumul de cuvinte pe care îl auzeau copiii din mediile mai înstărite… ceea ce la vârsta de patru ani ducea la o prăpastie majoră între clase. O diferență de peste 30 de milioane de cuvinte la care erau expuși, în plus, copiii din familiile mai înstărite, față de ceilalți din prima clasă economică.

De ce este groaznic de greu să păstrezi filtrul mereu pe ON!

Pentru că suntem OAMENI. Rutina, oboseala, stresul… te contorsionează ca adult și oricât de mult ai vrea să nu se întâmple, îți scapă o propoziție înghesuită între „ce mult m-a enervat în trafic”, „mi-e foame” și „iar o criză de tantrum, nu mai scăpăm de astea”? Ți se uzează nervul vigilenței, iese din rol paznicul de vorbe și poți să scapi o nevrută.

 

Profunzimea viscerală a cuvintelor te duce cu gândul la o muncă de o viață. Ce ai clădit în ani, poți distruge la nervi spunând urâțisme, dar și invers ce ai pus cărămidă peste cărămidă, îi poate crește copilului tău încrederea în lume și în propria persoană.


O aud pe fetiță spunând frățiorului:
-Ai grijă cum îmi vorbești!
-De ce, am ridicat tonul?
-Nu! Dar, așa, trebuie să ai grijă!
 

Cu gândul la ei, trag poarta după mine.
 

Articol scris de Anca Ghinea, 27 decembrie