CRISTINA MILEA (Scenograf): E momentul tehnologiei. Poți trăi frumos din artă când ajungi să racordezi nevoia pieții cu creația personală!

Este un dar, un mare dar să vezi arta adevărată! Am pornit această campanie pentru că România are talente unice, extraordinare și că ele merită VĂZUTE. Apreciate. Va-lo-ri-fi-ca-te.

Campania Artiștii merită văzuți realizată de Kreatoria.ro și Galeria Galateca scoate în evidență talente artistice vibrante, indiferent de vârstă.

Cristina Milea - artist visual și scenograf - a absolvit Facultatea de Arte Plastice și Design secția Scenografie în 2008 și Masteratul în Scenografie în cadrul Universității de Arte Plastice în
2010. Este pasionată de costumul-instalație și de principiul reciclării artistice aplicate pe obiect, cât și pe spațiu.

Printre premiile cele mai recente: Nominalizare Uniter pentru cel mai bun spectacol “Orasul nostru” în regia lui Cristi Ban în 2018 și premiul Uniter pentru scenografie, cu spectacolul “Legături primejdioase” în 2020.

Poți citi aici primul interviu al campaniei - Octavian Neculai (Scenograf premiat)

Poti citi aici al doilea interviu al campaniei - Anca Boeriu (Artist și Manager Cultural)

Poți citi aici al treilea interviu al campaniei - Daniel Rădulescu (Sculptor)

Dacă ar fi să realizezi un AUTOPORTRET în cuvinte, cum ar fi?

Aș spune despre mine că sunt adaptabilă, deși mi-e greu să-mi imaginez cum se poate citi această trăsătură într-un autoportret. Mă consider o artistă constantă în intențiile mele de a-mi depăși condiția. Îmi admit în egală măsură evoluția, eșecurile și fricile. Iubesc munca de echipă și mă inspir din personalitățile și viețile oamenilor din jurul meu cât și din viața mea interioară. Ador arta hand-made și de multe ori “mă cert” cu tehnologia dar în final câștigă, pentru că e momentul ei. Îmbrățișez schimbarea dar reacționez reticent în primă fază, când intervine fără “acordul” meu. Eu o numesc schimbarea-accident.

Foto: Adi Bolboacă

Despre ce proiecte ai vrea să vorbești și să le știe țara toată?

Aș vrea să vorbesc despre un vis frumos devenit realitate, care a prins “viață” anul acesta. Se numește Șarlatan.ro . A apărut din nevoia de a aprofunda curiozitățile mele față de un costum-instalație și față de experiment. Am “eliberat” un proces de creație de presiuni financiare, fiind un proiect non-profit, și a devenit “un loc” în care trăiesc luxul de a mă întâlni cu alți artiști extraordinar de liberi, curioși și determinați, unde simt cum construim împreună ceva de durată.

Este o platformă care încurajează arta Upcycling (reutilizarea creativă), unde costumul-instalație-sculptură, studiile, dezbaterile, experimentele și comentariile sociale se întâlnesc sub forma unor performance-uri/pictoriale. Scopul nostru este să „descompunem” stereotipuri și forme de manipulare ale industriei consumeriste prin artă și să le „încărcăm” în structura instalațiilor.

Costumele-instalații sunt compuse din: deșeuri organice: zahăr, bomboane, oase, ceară și sintetice: plastic, deșeuri textile,“înnobilate” cu pigmenți comestibili toxici, nitriți, aditivi, latex, silicon.

Ne-am mutat pentru o oră „viața din teatru” pe acoperișul unui bloc din centrul Bucureștiului, în urma izolării, împreună cu fotograful Bogdan Dincă și actrița Beatrice Peter. Acum, după câteva luni, echipa s-a extins și fiecare pictorial se bazează pe un subiect diferit, cu o cercetare  de “culise”.

Foto Bogdan Catargiu, cu Cristina Milea și Alina Rotaru

S-au alăturat echipei: Bogdan Catargiu (fotograf); Alex Halka (artist vizual și compozitor, alexhalka.eu), Mihai Păcurar (artist vizual, scenograf, realizatorul siglei sarlatan.ro), Valentina Oprescu (make-up artist) și un număr impresionant de performerițe pe care le puteți reîntâlni pe site sau instagram: sarlatan.ro

Prin ce carusel de emoții ai trecut până să realizezi aceste opere de care ai scris mai sus?

Foto: Inside Out-Galateca

În primul rând am cunoscut un nivel de mulțumire profesională nou, la graniță cu fericirea. Am redescoperit plăcerea experimentului și a muncii de echipă (ceea ce nu mai credeam a fi posibil anul acesta) și șocul impactului muncii noastre într-un timp record. Sub forma unei expoziții fizice, prima (și singura de altfel) de anul acesta, este încă în vitrina galeriei Galateca. În urma invitației din partea Teatrelli și Galateca cu ocazia N.A.G., galeria a decis să o păstreze în vitrină pentru încă două luni (PROIECTUL: Inside Outside, Galateca). Este vorba despre un fragment dintr-o instalație Upcycling din peturi, readus în lumină din spectacolul “Hikikomori” și un costum-instalație “This is my Church. My beliefs are inside” instalație realizată împreună cu Bogdan Dincă (fotograf) și Irina Lăptoiu (performer) și un film-collage realizat de Alex Halka, care a montat fragmente din lucrările Șarlatan din vara această. Uit de multe ori că este încă acolo și crește inima în mine de fiecare dată când trec accidental prin fața vitrinei.

În spațiul virtual, am avut plăcerea de a povesti despre Șarlatan cu Ioan Big pentru “Zile și Nopți”. A fost primul carusel emoțional... să vorbesc despre ceva ce se năștea în timp real. Următorul, cu fetele de la Black Horse Mansion, care au integrat într-un fotoreportaj despre munca mea, una dintre lucrări: “Fragile - sugar dress”realizată împreună cu Bogdan Catargiu și Alina Rotaru (performer). Un costum-concept despre dependența de zahăr, cu tot cu implicațiile emoționale rezultate din relația noastră cu zahărul... și am reușit cu succes să îl recompun din starea lui solidă sub forma unei instalații-costum iar Bogdan Catargiu “să o scoată din “cuptor”.
Este absolut minunat faptul că nu știm încă unde va duce aceasta aventură.

În “hainele” cărui domeniu te simți cel mai bine?

Cel mai confortabil mă simt în domeniul în care “hainele” se transformă în sculpturi. Mai nou, a devenit o formă de expresie care se poate muta din spațiul scenic în cel virtual fără compromis de intenție.

Foto: Bogdan Dincă, Performer Betty Peter.

Arta față în față cu pandemia. Cum te găsește cel mai incert an al ultimilor decenii?

2020 este anul care m-a învățat să pierd (mi-am pierdut tatăl în lupta cu un cancer pulmonar în vreme de pandemie), în timp ce mi-a oferit un premiu (premiul Uniter pentru cea mai bună Scenografie). Încă nu știu cum să mă raportez față de aceste asocieri simbolice, dar cu siguranță e mult mai greu să înveți să pierzi decât să înveți să câștigi.

În ciuda faptului că este cel mai ciudat an (emoțional, financiar) pentru un artist independent în pandemie, m-am întâlnit cu varianta mea “actualizată” în urma izolării. Introspecția mi se pare un punct esențial. Am chestionat importanța procesului de a trăi în timp real, fără a mai amâna decizii și planuri pentru viitor și fără a mai vizualiza “rezultatul” ca fiind motivația supremă. Viitorul a devenit atât de incert pentru mine încât m-a “forțat” să trăiesc prezentul, altfel decât o făceam până acum. Astfel, mi-am mobilizat toată energia constructivă și am investit-o în Șarlatan, un experiment artistic, fără să-i atribui o finalitate decretată. Mă preocupă atât de intens acest nou început încât nu ajung să discut despre “produs final”… Consider că trăim într-o perioadă în care omenirea are cea mai mare nevoie de artă, sub orice formă a ei. Mai nou literatura motivațională transformă orice sfat în artă: arta de a cere, arta de a da, arta simplității … Până la urmă... de ce nu.

Cum îl creează/modelează artă pe creator?

Arta îl modelează pe creator prin principiul reciclării constante. Reciclarea presupune să descompui un element în materie primă de bază și să îl recompui sub forma unui element nou. Și după un timp, o iei de la capăt. E o formă de terapie care îți oferă ocazia să renaști de cel puțin două, trei ori în viață. Nu spune nimeni că re/nașterea nu implică un proces dureros și de lungă durată.

Foto: Bogdan Dincă, performer Irina Lăptoiu

Când creezi cel mai bine? (ca moment al zilei/nopții)

Cele mai “așezate” idei îmi vin în prima parte a zilei. Conceptul și intențiile artistice “se nasc” dimineața și execuția lor în a două parte a zilei, când nivelul de concentrare scade și nu mai am pretenția de “genialitate” din partea mea (râde). Pe scurt: seara sunt executantul ideilor mele de dimineață.

Ca mamă de gemeni, scriitoare, om de comunicare îți adresez întrebarea: tu cum ai reușit să le împaci pe toate? Și poftă creativă și lumea lumească cu ale ei atât de pământeșți cerințe (facturi, plăți, de-ale casei, de-ale societății, drumuri etc.).

Ca artistă independentă, fără copii, fără responsabilități financiare prea mari, cu viață pe drumuri și joburi instabile, care rămâne mereu în urmă cu de-ale casei, facturi, plăți, de-ale societății, aș putea să te întreb eu pe tine: cum ai reușit “să le împăci pe toate?”
Pentru că mă “autosuspenctez de haos”, trăiesc cu listele în buzunar. În primul rând nu mai conștientizez granițele dintre “pofta creativă” și “lumea lumească”… se depășesc una pe alta până se suprapun și nu mai știu care-i care. Cât despre drumuri… e partea mea preferată și le simt lipsa. Viața mea e mult mai simplă decât pare.

Foto: Bogdan Dincă, cu Beatrice Peter și Cristina Milea

Ai ritualuri de creativitate? Cum te încurajezi, cum treci peste stări interioare blocante (lipsa de chef, oboseală) sau blocaje care vin din exterior (răutate, invidie, competiție toxică etc.)

Poate nu este chiar un ritual, dar există o parte din procesul de creație, acela în care conceptul trece de la notiță la realizare fizică, în care am mare nevoie de intimitate și de concentrare. Este cel mai personal episod dintr-o creație și e foarte important pentru mine să fiu singură în atelierul meu până îl “exorcizez”.

De cele mai multe ori îmi revine pofta de lucru când mă întâlnesc cu feedback-ul unui observator al muncii mele. Este cea mai elegantă confirmare a faptului că preocupările mele au sens. Oricât de dur ar fi momentul acela, îmi revine cheful să o iau de la capăt pentru simplul fapt că a contat pentru cineva și a ajuns înapoi la mine.

Nu trec de fiecare dată peste stările blocante, le mai și integrez în proces. Am luat-o de foarte multe ori de la capăt.  Când apar lipsa de chef și oboseala mi-e clar că trebuie să iau o pauză din respect față de creație pentru că acela este punctul care mă face să mă autosabotez sau să eșuez. Îl cunosc bine și ajung din ce în ce mai rar la el. Cât despre răutate, invidie, competiție toxică, am considerat că nu există o bună bucată din traseul meu și când am obosit să mă mai mint, am învățat să le evit, evident, cu costul unei schimbări de atitudine. Rareori îmi influențează creativitatea aceste blocaje toxice, în special de când am căpătat încredere în mine.

Foto: Rochia-zahar, foto by Bogdan Catargiu, performer Alina Rotaru

Ce nu ai spus niciodată despre tine și ați vrea să se știe?

De când mă știu, profesional vorbind, îmi propun să plec din țară și mă opresc la 90% din intenție în fața fiecărei oportunități. Rămân mereu cu cei 10% care mă motivează să rămân aici. Nu o fac dintr-o datorie patriotică, ci mai degrabă mă las provocată de nevoia de schimbare a unui regim cultural fragil și dezechilibrat. Așa mi-am dezvoltat principiul “cu pași mici și siguri”. Îmi place să fiu unde simt că este nevoie de mine, chiar dacă ma încred într-o iluzie. Să zicem că îmi asum riscul, dar o fac cu speranța că aportul meu va cântări într-o balanță necesară.

Foto: Inside Out Galateca

Defectul care te ajută cel mai tare să creezi?

Nevoia de a-mi demonstra că pot.

Dar calitatea care îți stă frână la manifestarea inspirației?

Teama de a nu ofensa.

Cum monetizezi artistul? Iată o întrebare din partea celor care se ascund sub frică: din creație nu poți trăi!?!

În ciuda părerilor generale, chiar poți trăi frumos făcând artă, în special când ajungi să racordezi nevoia pieții cu creația personală, sau invers. E un subiect extrem de important, în condițiile în care nu există un barem sau un sistem de valorificare monetară la care te poți raporta când vorbești despre artă. Aici cred că ar fi necesar să stabilim diferența între negociere și compromis.

Negocierea a devenit “arta” argumentării subiective a valorii unei semnături (implicit a lucrării semnate), este o discuție în urma căreia ambele părți agrează un preț comun.

Compromisul este resimțit când unui artist i se sugerează o suma care nu invită la negociere, ci i se comunică artistului cât “costă” semnătura lui.

Nu avem impresari artistici sau sindicate funcționale în România, iar drepturile artiștilor independenți nu sunt apărate pentru că ele nu există. Îi cerem unui sistem să ne protejeze fără să avem argumente legale. Este un deserviciu major care se întâmplă să descurajeze artiști foarte talentați să persevereze în domeniu. De cele mai multe ori, artistul nu se pricepe la negociere și la autopromovare. Poate de aici, se nasc și nesiguranțele (față de stabilitatea financiară), care ne influențează decizia de a nu alege“traiul din creație”.
Am cunoscut un sculptor din Craiova (preferă să rămână anonim), care creează cele mai minuțioase sculpturi din oase de pui. La întrebarea: cât ar costa o lucrare la care ați muncit 2 ani? răspunsul a fost: atât de mult încât mai bine o donez pentru o cauza nobilă. Mi-a plăcut enorm autorespectul lui.

Ce i-ai spune unui Creator în blocaj?

I-aș propune să se îndepărteze câțiva pași, (și la propriu și la figurat) să caute sursa blocajului (de cele mai multe ori nu este în lucrare) și să recâștige o privire de ansamblu. Ne blocăm pentru că ne obsedează un detaliu și pierdem din vizor perspectiva.
Dacă “îndepărtarea” nu funcționează, întotdeauna există varianta să ceri ajutorul.

Pentru artiștii, trainerii, speakerii, scriitorii (pâna la urmă, comunitatea de creativi) care își doresc să performeze pe piața internațională, ce sfat ai avea pentru că ei să se exprime global? De unde să o apuce?

Să își satisfacă fără teama refuzului curiozitățile și să țintească cât mai sus când vor să fie călăuziți într-un domeniu artistic nou, sau când vor să urmărească “secretele” unui mentor de succes. La propriu, fără granițe.

Semnătură ta creativă stă în…costum-sculptură Up-cycling.