Scrisoare către ai mei, ai tăi, ai noștri

Se scriu multe. Despre aproape tot și toate. Dar despre părinți nu prea.
Și asta e cel puțin ciudat, pentru că de la ei a pornit totul. De la părinți, părinții lor și părinții cei dintâi avem țara asta, obiceiurile, cântecele, dar în primul rând avem VIAȚA. Cu majuscule.
Dacă nu ar fi fost părinții părinților noștri, noi nu am fi fost. Simplu. Nu am fi reinventat nimic, spunând uneori trufaș că noi suntem mai buni decât erau ei. Mai nebuni, mai curajosi, mai creativi. Mai îndemănatici, mai visatori, mai descurcăreți.
Eu cred ca în spatele fiecărui succes stă un șir lungi de strămoși, pași mai mici sau mari spre înainte, maîni trudite, lanțuri rupte, chipuri brăzdate de lacrimi, generații de încercări frânte și poate vorbe scrâșnite printre dinți ca da, lasă că o să vină și vremea mea.
Uite că a venit.
Ne plimbăm, cum ei nu au reușit.
Învățăm, cum ei doar se rugau să învețe.
Ne îmbrăcăm, cum ei nici nu ar fi îndrăznit.
Ridicăm case pe care doar boierii și le puteau pune gând pe gând.
Scriem liberi. Ei plăteau scump.
Noi ne vindecăm, ei pur și simplu mureau.


Ei nu aveau. Dar erau. Noi avem șansa să avem și să fim. Să fim tot ceea ce ne trece prin minte, chiar dacă pare prea cutezător, înfiorător de îndrăzneț.
Ai mei sunt, dar nu o să-i mai găsești să-i strângi de mână. Ai mei sunt în miliardele mele de celule și eu le port putințele și năzuințele. Nu uit să le mulțumesc când sunt Sus. Nu uit să ma gândesc ce povață mi-ar fi dat când mai alunec pe poleiul vieții.  Îi reprezint în lume. Sunt urmașa tuturor calităților lor. Am certificat de moștenitor pe dorințele lor și duc mai departe lecțiile ce mi le-au dat: fii un om bun, cinstit, fă bine, învață, învață(-i), îndrăznește, crede, inspiră, respectă.
S-au adunat multe vorbe de când nu ne-am văzut. Nu trece zi fără să ma gândesc la ei. La mama ce m-a învățat să am o inimă puternică și creativă, la tata ce mi-a arătat cum să iubesc cărțile, la amândoi care îmi repetau: construiește, nu te opri, nu renunța, mergi mai departe. Și am mers. Uneori cu sufletul luxat, alteori cu gândurile îndoite pe sârmă, dar am mers.
În fiecare zi le trimit o scrisoare timbrată cu un gând bun.

Dar dacă ai tăi sunt chiar lângă tine, ce te oprește să le spui mulțumesc ? Să le dai un telefon? Să-I îmbrățișezi? Să duci mai departe tot ce au mai bun și sacru.

S-ar putea să-ți placă și

Comentarii

Inscrie-te la Newsletter

kreatoria

Cele mai citite articole